Mitul întemeierii Romei. Simboluri și semnificații
Mitul întemeierii Romei. Simboluri și semnificații
Prof. Elena Doina Pașcu
În trecut se scrie viitorul, iar acesta – devenit prezent – este dator să cunoască trecutul. Istoria este cea care oferă omului posibilitatea de a observa lumea în ansamblul ei, de a-și cunoaște originile și de a obține învățătura necesară unei corecte țesături a viitorului. Oglinda trecutului arată gloria, dar și decăderea strămoșului; arată dezvoltarea, dar și greșelile societăților; prezinta viața, faptele, credințele și filosofiile înaintașilor astfel încât, cunoscându-le, omul să dețină instrumentul potrivit de măsurare a acțiunilor sale prezente și viitoare.
În decursul vremurilor, în istoria omenirii s-au împletit nenumărate mituri și legende, unele rămânând la stadiul de poveste, altele transformându-se în fundamentul pe care s-a construit ulterior – prin cercetări și datări arheologice, atestări documentare, cercetări antropologice, etc – pagini veritabile de istorie. Astfel, în memoria colectivă a omenirii secolului XXI există încă vii imagini ale vechilor cetăți ridicate de mici comunități devenite ulterior popoare sau adevărate imperii.
”Așadar, Roma”, cum spunea Lucien Febvre (…). Și aceasta este de ajuns, poate, când ai văzut de multe ori, din foișorul Capitoliului, deschizându-se perspectiva forului republican, înălțându-se toate aceste pietre care au fiecare o istorie, etajându-se aceste coline pline de zbucium pornind de la poalele Miliarului de aur către depărtările spațiului și timpului, ocolind Colosseumul martirilor și Calea sacră a triumfatorilor.”[1]
Secolul al VIII-lea î.e.n. reprezintă embrionul temporal al intrării Italiei pe calea progresului prin colonizările grecești, înflorirea civilizației etrusce și apoi întemeierea Romei. ”Tradiția istoricilor antici situează întemeierea Romei în mijlocul secolului VIII i.e.n., în jurul anului 754. Multă vreme acceptată fără discuție, apoi aprig criticată, această tradiție este confirmată de către descoperirile arheologice (…). O foarte veche necropolă din For, explorată la începutul secolului XX, apoi mai recent, reluarea sistematică a săpăturilor din Palatin, au demonstrat că existau locuitori pe locul inițial al orașului, începând de la mijlocul veacului al VIII-lea, adică din epoca instalării primelor așezări <istorice> ale colonilor helleni în Italia meridională și în Sicilia”[2]
Legenda privind întemeierea Romei cuprinde două etape distincte, desfășurate în perioade diferite: sosirea troianului Eneas în Latium, un șes sărac, dominat de masivul vulcanic al Munților Albani, teritoriu ce corespunde văii inferioare a Tibrului, și întemeierea propriu-zisă a cetății de către latinul Romulus.
Conform legendei, Eneas – fiul lui Anchise și al zeiței Afrodita – acostează la gura râului Tibru după ce a supraviețuit războiului troian. Titus Livius menționează că, privitor la modul în care troienii s-au stabilit în Latium, există mai multe versiuni : fie aceștia au intrat în război cu Latinus, regele aborigenilor și, învingându-l, au ocupat tronul, fie Eneas a înduioșat pe rege cu povestea sa astfel încât acesta l-a primit ca oaspete în casa sa, oferindu-i pe fiica sa, Lavinia, de soție. Lavinia fusese însă promisă regelui rutulilor, Turnus, care a pornit război împotriva lui Latinus și Eneas. Între timp, Lavinia naște un copil pe care îl vor numi Ascanius, dar care nu își va cunoaște bunicul și tatăl, aceștia murind în lupta pe care în final o câștigă latinii. Ajuns la maturitate, fiul lui Eneas lasă Laviniumul în grija mamei sale și pornește la baza munților Albani unde construiește un alt oraș numit Alba Lomga,. După moartea lui Ascaniu, puțini regi au stat pe tron perioade îndelungate, aproape toți sfârșind tragic la scurt timp după ce au preluat conducerea cetății. De exemplu, Tiberinus, fiul lui Capetus, a murit înecat în râul Albula, care a luat numele de Tibru pentru a onora moartea tânărului rege, iar Romulus Silvius a fost lovit de trăsnet. După Romulus Silvius a urmat la tron Aventinus, apoi Proca. Acesta, având doi fii, a lăsat moștenire tronul fiului cel mare, Numitor, după tradiția vremii. Amulius, fratele lui Numitor, a furat tronul și a dat poruncă să fie uciși toți nepoții săi, ca să fie sigur că tronul rămâne în mâinile sale. Însă Numitor avea o fiică, Rhea Silvia, pe care Amulius o numește vestala și care va avea totuși doi fii cu zeul Marte, doi fii ce vor fi abandonați pe apele Tibrului.[3]
”Istoricii povestesc că Romulus și Remus, expuși pe țărmurile Tibrului, puține zile după nașterea lor, au fost miraculos alăptați de către o lupoaică ieșită din codri. Ea era evident trimisă de către zeul Marte, tatăl gemenilor, și romanii, până la sfârșitul istoriei lor, se vor numi <fiii Lupoaicei>”[4]
Din punct de vedere simbolistic, lupul – ca animal emblematic – se regăsește atât în mitologiile europene, cât și în cadrul celorlalte continente, încă din cele mai vechi timpuri. În basme, el reprezintă întruchiparea pericolului, reprezentarea dușmanilor în chip de animal, sau a oamenilor însetați de sânge care se preschimbă în lupi. În mitologia nordică veche, puternicul lup Fenris, trebuie pus în fiare, însă în lupta finală (Sfârșitul Lumii) el își rupe legăturile, înghite soarele, până când este ucis în lupta cu zeul suprem Odin, tatăl tuturor, care își găsește și el sfârșitul. În antichitate, lupul era considerat ”animalul stafiilor”, a cărui privire te amuțea. Herodot și Plinius relatează că cei ce aparțineau triburilor scite neure se preschimbau o dată pe an în lupi, însă după aceea își reluau înfățișarea omenească. La romani, apariția unui lup înaintea unei lupte putea fi considerată un simbol al viitoarei victorii, întrucât el era atribuit lui Marte – zeul războiului. În schimb, spartanii, înainte de bătălia de la Leuketra (371 î.e.n.) s-au temut că vor pierde bătălia atunci când lupii le-au atacat turmele. Cu toate că lupul, întrucât este înzestrat cu o acuitate vizuală crescută pe timpul nopții, poate fi considerat un simbol al soarelui de dimineață (Apolo Lykeios), predominantă este semnificația sa negativă, ca întruchipare a forțelor sălbatice și malefice. În opoziție cu acestea se situează legendele în care lupoaicele alăptează și cresc copiii (de pildă un mit din regiunea Ordos din nordul Chinei). Temutul animal de pradă poate deci deveni, dacă împrejurările o cer, un protector extraordinar al creaturilor neajutorate.[5]
Cei doi gemeni, Romulus și Remus, vor fi crescuți de un cioban pe nume Faustulus și de soția sa, Larentia. ”În spatele numelor lui Faustulus și al soției lui se ascund anumite divinități; cel dintâi se apropie foarte mult de numele lui Faunus, zeul pastoral care cutreiera pădurile din Lațium, celălat amintește pe cel al zeilor lari, ocrotitori ai fiecărui cămin roman, și există la Roma chiar un cult al unei anumite Mame a larilor, care în definitiv ar fi putut să nu fie alta decât excelenta doică a Gemenilor (…). Coliba lui Faustulus se ridica, dacă am da crezare tradiției, pe Palatin, și în timpul lui Cicero romanii o arătau cu mândrie, încă întreagă, cu acoperișul său de paie și cu zidurile sale de chirpici. Considerăm că legenda lui Faustulus s-a legat de această colibă, ultimul vestigiu al celui mai vechi sat de ciobani, statornicit pe colină și păstrat ca martor sacru al inocenței și al purității primitive.”[6]
Ajungând la maturitate, recunoscuți de bunicul lor, gemenii îl înlătură pe Amulius de la tron, îi redau lui Numitor domnia și hotărăsc să construiască o cetate. Pentru a decide cui îi revine gloria întemeierii cetății, cei doi hotărăsc să consulte zeii. Pentru aceasta Romulus își alege ca punct de observație Palatinul, iar Remus, Aventinul. Zeii i se arată favorabili lui Romulus, trimițând în zbor, deasupra sa, doisprezece vulturi, în timp ce deasupra Aventinului Remus observă doar șase vulturi. Pentru a-și asuma neîntârziat atribuția, Romulus înconjoară Palatinul cu o brazdă de plug pentru a simboliza zidul, șanțul de apărare și intrarea în viitoarea cetate. Ca răspuns la acțiunea fratelui său, Remus afișează o atitudine batjocoritoare trecând peste ”zidul” de pământ și ”șanțul” cetății stârnind furia lui Romulus care se năpustește asupra sa și îl ucide spunând : “Așa să piară de acum înainte toți aceia care vor îndrăzni să sară zidurile ridicate de mine!” [7]
Deși califică gestul ca fiind ”ambiguu, criminal, abominabil, deoarece implică uciderea unui frate și aruncă asupra celui dintâi rege pata unui paricid”, Pierre Grimal consideră în ”Civilizația romană” că a fost un gest necesar care a ”determinat mistic viitorul” și a asigurat intangibilitatea orașului. ”Din acest sacrificiu sângeros, primul oferit divinității Romei, poporul va păstra întotdeauna o amintire de groază. Mai mult de șapte sute de ani după fundarea Romei, Horațiu îl va considera încă un fel de păcat originar ale cărui consecințe trebuiau ineluctabil să provoace pierzania cetății împingând fiii săi să se masacreze între ei.”[8]
Conform legendei, pentru popularea cetății, Romulus a atras grupuri de tineri ciobani din împrejurimi, iar pentru a asigura viitorul ei, a organizat o serie de jocuri la care a invitat familiile învecinate. Astfel, în mijlocul jocurilor, romanii răpesc pe tinerele fete, majoritatea sabine, stârnind astfel primul conflict al Romei. Cu sprijinul femeilor, căsătoriile s-au încheiat, iar populația Romei a crescut considerabil o data cu stabilirea sabinilor în cadrul cetății.[9]
”Figura lui Romulus, sinteză complexă de elemente foarte diverse, domină întreaga istorie a orașului (…). Romulus este un legislator, un războinic și un preot.”[10]
Roma a rămas în memoria poporului roman ca fiind întemeiată de ciobanul Romulus. Prin urmare, simplitatea vieții rurale s-a păstrat ca ideal veșnic prezent în conștiința romană. S-a dovedit că fondul rustic și-a lăsat amprenta asupra limbii latine propiu-zise. Astfel, o multitudine de expresii latine derivă din metaforele țărănești, iar vechimea lor arată că poporul latin a cunoscut încă din vechime principalele tehnici agricole.
”Romulus singur va rămâne simbolul gloriei născânde a Romei. La Ennius, în Annales, el este deja regele fondator, unicul conditor. Interesul istoricilor romani se va extinde apoi asupra domniei lui, al cărei conținut va fi elaborat încetul cu încetul, asupra marilor sale isprăvi războinice, în sfârșit la apoteoza și divinizarea sa.”[11]
[1] Raymond Bloch, Jean Cousin – ”Roma și destinul ei”, Ed. Meridiane, București 1985, pag.11-12
[2] Pierre Grimal – ”Civilizația romană”, Ed. Minerva, București, 1973, pag. 9-10
[3] https://www.limbalatina.ro/biblioteca.php?ref=cultura_intemeierea_romei – 20.05.2021
[4] Pierre Grimal – op. cit, pag.14
[5] Hans Biedermann – ”Dicționar de simboluri”, Ed. Saeculum, București, 2000, pag. 238
[6] Pierre Grimal – op. cit, pag.14
[7] Pierre Grimal – op. cit, pag.16
[8] Idem – pag. 16
[9] Ibidem – pag.18
[10] Ibidem – pag.20
[11] Raymond Bloch, Jean Cousin – op. cit., pag.62